Dislalia-metode si procedee recuperative

Dislalia-metode si procedee recuperative
  • 2021-04-13
  • 590 vizualizari
  • Simina Floroiu

Activitatea recuperativ-educativa a dislaliei trebuie sa inceapa, in primul rand, cu copiii prescolari mici pentru a evita transformarea tulburarii de pronuntie in deprinderi gresite si pentru a inlesni desfasurarea procesului instructiv-educativ in conditii adecvate. Pe de alta parte, la varstele mici tulburarile de vorbire sunt mai frecvente, dar si corectarea lor este mai facila in raport cu perioadele inaintate. Aceasta nu inseamna ca vor fi neglijati puberii, adolescentii sau adultii, cu atat mai mult cu cat se stie ca la acestia, tulburarile de limbaj provoaca framantari launtrice mai accentuate care le influenteaza negativ structurile de personalitate.
 
În terapia dislaliei se folosesc doua categorii mari de metode si procedee. Primele sunt cu caracter general, aplicabile tuturor tipurilor de dislalie, iar celelalte sunt cu caracter specific si se adopta in raport cu fiecare caz in parte.
 
Metodele si procedeele generale utilizate in activitatea logopedica au un caracter profilactic si sunt clasificate in:
a)     Gimnastica generala – exercitiile fizice generale intaresc si relaxeaza musculatura implicata in actul vorbirii si contribuie la mentinerea sanatatii organismului; se poate folosi o gama variata de exercitii: rotiri ale bratelor, rotiri si aplecari ale capului, miscari la nivelul trunchiului, miscari la nivelul palmei si degetelor, imitarea unor activitati din viata cotidiana, etc.
b)     Gimnastica fonoarticulatorie- cuprinde mai multe serii de exercitii de gimnastica faciala, linguala, mandibulara, velo-palatala si labiala care trebuie executate ritmic deoarece, pe langa  antrenarea si tonifierea segmentelor aparatului fonoarticulator, au si menirea de a introduce ritmul in vorbirea copiilor;
c)     Gimnastica respiratorie- urmareste educarea echilibrului dintre inspiratie si expiratie cu ajutorul unor exercitii si procedee diverse (suflarea intr-o lumanare aprinsa, aburirea unei oglinzi, alternativ, cu nasul si cu gura, umflarea unui balon, formarea de valuri intr-un vas cu apa, suflarea in diferite instrumente muzicale, etc.); in cadrul acestor activitati se va acorda o mare atentie expiratiei lungi, relaxante;
d)     Educarea auzului fonematic- (rol fundamental in dezvoltarea autocontrolului auditiv) prin jocuri de ghicire a vocii care ii striga, diferentierea unor sunete de altele, localizarea sunetului in cuvant, diferentierea si identificarea cuvintelor sinonime si paronime, a diferentierii unor grafeme asemanatoare concomitent cu pronuntia lor (b-p, m-n etc.) Auzul fonematic nu se confunda cu auzul fizic, care poate fi normal; deci nu exista neaparat o corelatie intre cele doua tipuri de auz. Auzul fonematic joaca un rol deosebit de important in discriminarea sunetelor, a silabelor si a cuvintelor ca unitati specifice limbajului. Pentru a realiza o pronuntie corecta, copilul trebuie sa faca o comparatie intre propria sa pronuntie si cea a persoanelor din jurul sau, pe de o parte, iar pe de alta parte, el trebuie sa realizeze un autocontrol permanent cu ajutorul auzului asupra emisiilor sale vocale. Deficientele auzului fonematic fac imposibila o astfel de performanta si ingreuneaza imitatia verbala atat de caracteristica la copii. Datorita deficientei auzului fonematic, copilul nu este intotdeauna constient de handicapul sau de vorbire, dar incepe rapid sa-si dea seama o data cu efectuarea unor exercitii pentru dezvoltarea acestuia.
e)     Educarea personalitatii- urmareste valorificarea unor strategii si procedee psihoterapeutice in scopul inlaturarii la copii a unor manifestari neuropsihice secundare, a unor tulburari de conduita si de personalitate determinate de prezenta tulburarilor de vorbire (timiditate excesiva, negativism, nervozitate, iritabilitate, inapetenta verbala, sensibilitate marita la observatiile celor din jur, frica, neincredere in sine, complex de inferioritate, autoizolare, etc.)
 
Metodele si procedeele specifice corespund unor etape distincte in procesul de corectare a tulburarilor de pronuntie, respectiv emiterea, consolidarea, diferentierea si automatizarea pronuntiei sunetelor:
- in etapa emiterii sunetelor se recurge in mod curent la metoda demonstratiei articulatorii in fata oglinzii logopedice, la exercitii (articulatorii si fonatorii), la comparatie, precum si la metoda derivarii sunetului nou din sunete corect emise anterior prin analiza si sinteza fonematica (metoda fonetica analitico-sintetica);
-in etapa consolidarii sunetelor se recurge la metoda exercitiului si a comparatiei, prin efectuarea repetata a unor exercitii, cat mai variate, destinate dezvoltarii deprinderilor de pronuntie corecta;
-in etapa diferentierii sunetelor se urmareste dezvoltarea auzului fonematic si a capacitatii de diferentiere fonematica mai ales in cazul sunetelor foarte apropiate din punctul de vedere al locului si modului de articulare; cele mai utilizate metode sunt, si in acest caz, exercitiul si comparatia;
 
-in etapa automatizarii se face apel la metode ca: exercitiul, compunerea, povestirea, conversatia, integrand sunetele corectate in diverse situatii de comunicare scrisa sau orala pentru a incheia astfel procesul complex de corectare a tulburarilor de limbaj.